Am nascut intr-un spital in care mamicile stau intr-un salon si copiii in altul. Una dintre asistentele care se ocupau de copii, era o cunostinta. O stiam de vreo de doi ani. N-am vazut-o zambind nici macar o data, nici cat am stat internata, nici in alte conditii. Daca ne vedem pe strada, eu o salut zambind, ea imi raspunde scurt, uscat. Initial, am crezut ca am deranjat-o cu ceva. Nu, asa se poarta cu toata lumea. Stau si ma gandesc, lucreaza zilnic cu bebelusi care au de la cateva minute la cateva zile. Oare acele minuni n-au putut sa o inmoaie? Oare cum se poarta cu ei, e capabila de putina caldura pentru sufletele acelea mici, care stau intr-un patut rece de spital, lipsiti de mama? Oare, chiar atat de grea este meseria aceasta, de iti rapeste orice urma de umanitate sau meseria nu are nici o legatura? Cunosc barbati reci care, cand vad un bebelus, isi schimba total comportamentul, iar aceasta asistenta, care este si mama, nu e deloc miscata. Aveam intotdeauna o strangere de inima cand era ea de garda. Poate exagerez.
... cred ca tine de om, nu neaparat de meserie... poate asa e ea, si atunci nimic nu poate schimba acest lucru.. Am vazut asistente care se topesc in fata copiilor dar si asistente care raman fara pic de reactie, dar caraora nu le puteai reprosa nimic din punct de vedere profesional... Zambetul consider ca este pentru confortul nostru psihic...
RăspundețiȘtergereZambetul e bun pentru confortul psihic, dar de multe ori ascunde firi murdare, care fura medicamentele pacientilor si cremele bebelusilor. Mai bine sobra, dar corecta.
RăspundețiȘtergereSi aceasta asistenta cred ca face parte din acelea carora nu ai ce la se reprosezi din punct de vedere teoretic. Dar parca un pic de caldura, cand e vorba de nou nascuti, n-ar strica.
RăspundețiȘtergere