Sambata am fost in vizita la parinti. Am mancat, am ras, am plecat. Duminica am internat-o pe mama in spital. Nu recunostea pe nimeni. Ea care este invincibila, care n-a avut mai mult de o durere de cap, sau de dantura, era pe un pat de spital, cu ochii in ceata. Doctorul de familie mi-a zis ca e posibil sa fie un atac cerebral si ca zilele ce urmeaza sunt hotararatoare. In 24 de ore am trecut prin toate starile de disperare. Diagnostic zero. Nimeni nu stia ce are. Nu ma puteam gandi decat ca n-am apreciat-o suficient, ca n-am protejat-o suficient, ca nu i-am spus destul de des cat de mult o iubesc!
Deocamdata mama e bine. Si-a revenit. Eu mi-am invata lectia pe calea cea mai grea. Tu o poti alege pe cea usoara. Daca n-ai vorbit azi cu mama ta, sun-o. Daca n-ai vazut-o de o saptama, du-i un buchet de flori si spune-i cat de mult o iubesti! Nu amana! O mama ai, atat! Nimeni si nimic nu o poate inlocui.
Cuvinte de aur...
RăspundețiȘtergereNu voi fi niciodata pregatit pentru disparitia alor mei.
RăspundețiȘtergereSimt cum timpul nostru petrecut împreună se scurge asemeni nisipului din clepsidră...Simt cum clipele ne sunt numărate... Şi totuşi, axistă cineva care nu a trecut prin asta? Sigur că există, dar e mult mai dureros ca rolurile să fie invers. În fond, astea e legea NORMALA a firii, a naturii, să ne conducem părinţii pe ultimul drum.
RăspundețiȘtergereDar mai bine aşa, decât invers...
Am intrat deja în AMR şi mă simt neputincioasă şi tristă. Pot eu să schimb ceva? Categoric, nu.
Asta nu înseamnă însă că mă pot resemna.
Sfâşietor!
Sfâşietoare clipă a despărţirii definitive, chinuitor moment al repausului etern ce nu iartă pe nimeni....
Fie ca Dumnezeu să ne întărească şi să putem suporta momentul... :(