Campioni

        Veți zice că sunt obsedată și sincer, nu sunteți departe de adevăr. Am o mare problemă cu oamenii care fug de muncă. Cred că dacă s-ar organiza un concurs cu o singură probă, fuga de muncă, românii ar ieși pe locul I, fără probleme.

        Dar să vă zic de la ce mi se trage această concluzie. Mă întâlnesc astăzi cu o amică de-a mea. Era lividă, furioasă, pornită împotriva tuturor. Ce se întâmplase? Bugetar fiind, s-au hotărât cei din conducere, să cumuleze mai multe funcții, cu mai multe atribuții, evident și să i le facă cadou. Până aici, nimic ieșit din comun, că doar nimănui nu-i place să primească sarcini în plus. Numai că, această amică, avea un obicei tare sâcâitor. Mă suna și de câte trei ori pe zi. De la birou, normal. Eu, cu două slujbe și copil mic, nu prea aveam timp de stat la bârfă, așa că telefoanele ei nu picau tocmai bine. O întreb la un moment dat, Tu treabă n-ai? Nu, zice ea și e abia 10, până la 16:30 mă urc pe pereți de plictiseală. Acum, o fi și invidie din partea mea, că uneori n-am timp să mănânc. Nu m-am mai plictisit de când aveam 10 ani, dar parcă, zic eu, să te plictisești 6 ore la muncă, din 8 plătite nu e tocmai normal. Altă dată, tot în urma unei discuții despre cât de greu trece timpul, o întreb pentru ce o plătesc șefii ei. Lasă, zice, că nu mă plătesc chiar așa mult. E adevărat că înainte de tăierile cu 25% nu lua decât vreo 1700 ron, pe un post care nu necesita studii superioare. Sincer, începusem să mă întreb serios dacă toate taxele pe care le achit la stat se duc pe asemenea servicii. Nu prea îmi pica bine ca banii munciți cu adevărat de mine să-i plătească plictiseala ei.

        Poate are și criza asta părțile ei bune și înțeleg românașii noștri că s-au dus vremurile pomenilor. Că un loc de muncă bun nu înseamnă un job unde numele apare doar pe ștatul de plată. Că se plătește munca, nu plictiseala.