Mamă și iubită

        De ce iubită și nu soție? Pentru că postura de iubită îmi sugerează fluturași în stomac, nerăbdarea și emoțiile ce preced o întâlnire, mult, mult sex, pe scurt, o relație intensă de dragoste. 

        Nu mi-am dorit în mod deosebit să devin soție. A fost urmarea firească a patru ani de conviețuit împreună. Mi-am schimbat doar numele, obiceiurile mi le-am păstrat. Soțul l-am tratat mai mult ca pe un amant.

        După zece ani de dragoste nebună, ne-am hotărât amândoi că e cazul să concepem un moștenitor. Acesta nu s-a lăsat așteptat și m-am trezit mamă, moment în care toate obiceiurile și credințele mele s-au schimbat sau au fost serios zguduite.

        Bebe ne-a acaparat tot timpul, sau, mai bine zis, toate resursele. Din doi tineri zgubilitici am devenit doi adulți responsabili de viața și viitorul unei minunății ciufulite. Dacă până acum toată energia ne-o consumam unul cu altul, cel mic își cere zgomotos drepturile. Plimbările în doi s-au transformat în joaca din parc, dupăamiezele leneșe le-am schimbat pe frecatul băii sau pe bucătăreală, serialele preferate au devenit cele cu Mickey Mouse. 

        Am rămas în continuare iubita soțului meu, dar uneori această postură necesită eforturi serioase. Ne-a rămas mai puțin timp și încercăm să-l folosim cât mai frumos. Totuși, nu puține au fost serile, anunțate a fi fierbinți, în care am adormit înainte să iasă el de la duș. Norocul nostru că l-am obișnuit pe bebe să doarmă în camera lui, că am fi aruncat pasiunea la coș, împreună cu scutecele murdare și am fi trăit din amintiri. 

        Voi, mămici cu copii mai mici sau mai mari, cum împăcați cele două  persoane importante din viața voastră?

Mamă

        Copilul meu este minunea care îmi zâmbește când visez și când mă trezesc. Este geniul care știe exact cum să mă transforme într-o persoană responsabilă, plină de încredere și înțelepciune. Pentru el pot să fiu calmă în cele mai dificile momente, să dorm două ore pe noapte și să nu mă simt obosită, să merg în patru labe prin toată casa și să colorez două cărți pe zi. Fiecare dimineață este motiv de bucurie pentru simplul motiv că urmează să-l văd și să-l aud, fiecare zi capătă nenumărate nuanțe de roz datorită lui.

        Văd viața prin ochii lui limpezi, mă bucur de fiecare fluture care colorează paginile cărților cu povești, simt bucuria fiecărui anotimp și a transformărilor pe care le aduce. Vara ne-am bucurat de valuri și nisip, toamna de frunzele căzute, acum așteptăm cu nerăbdare zăpada și pe Moș Crăciun. Parcă aș avea din nou câțiva anișori, numai că bucuria e și mai mare când îl văd pe el fericit.

        Seara, după ce îl culcăm, stăm câte o oră, rememorând năzbâtiile și descoperirile de peste zi ale puiului. Fiecare cuvânt nou este prilej de sărbătoare, fiecare gest nou ne umple de mândrie părintească. Și nu are decât doi ani.

        Să fiu mamă este cea mai grea dar și cea mai frumoasă ocupație pe care mi-aș fi putut-o dori. Este grea pentru că am misiunea de a-l transforma într-un adult fericit, responsabil, harnic, onest, calități care pot fi mai degrabă defecte în această societate. Pentru că trebuie să-l determin să aleagă calea cea bună, chiar dacă este cel mai dificil de urmat. Pentru că trebuie să-i fiu exemplu și acest lucru mi-a transformat complet viața și comportamentul. Pentru că în ciuda acestor transformări, mi-e teamă să nu fac greșeli care să-i influențeze negativ evoluția. Pentru că, în ochii lui, sunt perfectă și vreau să rămân cât mai mult timp așa.
        Le rog pe  Silavaracald, Zina, Jurnalul Dariei Nicole si alte mămici, să ne împărtășească cum le-a schimbat maternitatea obiceiurile. Pe ZuZu, Strumf și alte bloggerite tinere le rog să ne spună cum se vede viața mamei din punctul de vedere al copilului.

Fericire

        Să fiți fericiți! este urarea pe care o fac la fiecare Crăciun, aniversare, botez, nuntă sau alt eveniment. Sau altfel spus, vă doresc vouă, ce îmi doresc mie. 

        Nu mi se pare greu să fii fericit. Este suficient să privim în jur, să vedem câte minuni ne înconjoară. Mie, fericirea mi se pare matematică, aduni plusurile cu minusurile și obții rezultatul. Diferența dintre matematică și viața de zi cu zi, este că plusurile și minusurile și le face fiecare. Într-o zi obișnuită, avem parte de năzdrăvăniile micuților noștri, de zâmbetele soților, de culorile minunate ale florilor, dar și de răutățile altor oameni, de situații mai puțin roz sau de stări conflictuale. Depinde numai de noi câtă importanță acordăm fiecărei situații. 

        Eu aleg să mă gândesc la ultima năzbâtie a puștiului meu și să îi zâmbesc amabil colegei care are încă o criză de isterie. Ea rămâne cu nervii, eu îmi contiuni activitatea, fără să mă las afectată de comportamentul ei. Nu am pretenții de la cei din jur. Nu le pot influența prea mult comportamentl sau educația. Și, dacă tot nu pot schimba nimic, prefer să nu le iau personal. Dacă vânzătoarea îmi răspunde urât, mă gândesc că are o zi încărcată, nu mă enervez că de ce nu știe să se poarte, că este lipsită de politețe sau alte asemenea. În trafic, mă concentrez pe condus preventiv, ignorându-i pe cei care îmi taie calea. Ce rost are să mă supăr, ei oricum pleacă mai departe și eu rămân cu supărarea, așa că nu-i bag în seamă. 

       Chiar dacă îmi doresc o casă, mă bucur în fiecare zi de confortul apartamentului nostru, chiar dacă îmi doresc o avansare, sunt mulțumită de slujba mea, chiar dacă vreau mai mulți bani, nu mă cramponez de lipsa lor.  Apreciez ce am  chiar dacă îmi doresc mult mai mult.

       Astfel, minusurile din viața mea sunt puține, iar plusurile le compensează din plin. Cum să nu fiu fericită când am un soț care mă iubește și un copil minunat? 

        

       

Eu

Am 32 de ani, sunt mama unui baietel de 2 ani pe care il iubesc enorm si sotia unui barbat pe care il ador. In fiecare zi ma straduiesc sa-i fac fericiti, sa ma achit cu brio de indatoririle de la serviciu, sa pastrez o casa curata si sa fac mancaruri gustoase.

Ma straduiesc, dar reusesc de putine ori. Acasa, pustiul sta agatat de piciorul meu, maraind si tragand-ma in camera lui sa ne jucam, in timp ce eu ma chinui de zor sa tai si ultima ceapa. Tati se supara cand stau peste program, sefii se supara ca stau prea mult la telefon cu familia.

Aspiratorul a devenit o prelungire a mainii mele. Bebe tasneste din bucatarie direct in living cu toate firmiturile aferente mesei unui copil de 2 ani. Pana sa-l prind eu canapeaua gusta si ea din laptele cu gris pe care l-a primit copilul meu la cina.

Jucariile sunt peste tot si mai ales unde ma astept mai putin, adica exact acolo unde calc. 100 de m garduri sunt floare la ureche pe langa cursele cu obstacole pe care le execut eu zilnic.

In capitolul nazuinte intra si aspectul fizic. Doar trebuie sa arat bine indiferent de cate sarcini am de indeplinit. Ma uit in oglina si constat cu uimire ca programarea la pensat trebuia facuta cu cel putin 2 saptamani in urma, mai am putin si sprancenele imi acopera toata fata. Nu mai zic de epilatul general, uneori pot sa jur ca firele mele de par exista doar ca sa-mi faca mie in ciuda.  Ce sa mai zic de unghii. Fac o concurenta puternica sprancenelor iar parul imi da dureri de cap zilnic.

Si totusi nimic din toate astea nu mai conteaza cand puiul striga mama sau tipa diiiii din spinarea lui tati sau cand tati imi spune ca sunt cea mai sexy mamica.

O zi obisnuita

Ma trezesc dimineata, la 6, beau o cafea maaaare si ma apuc de mancarica pentru pui. La 8 se trezeste scumpetea, il hranesc, il spal, il scot la plimbare. Ne intoarcem pe la 11:30, il spal, il hranesc, il bag in patut. Eu ma schimb si intru in bucatarie. Gatesc pentru noi. Cand termin cu bucataria s-a trezit cel mic. Il schimb, ma joc putin cu el, mai intind niste rufe, il hranesc si plecam la plimbare. Sa nu credeti ca la plimbare ma odihnesc, nuuuu. Cand ajungem in parc, stau dupa funduletul lui si ii explic ca nu are cum sa se joace cu toate bicicletele, il feresc de leagane, il mai ajut sa urce cate o treapta mai buclucasa. Drumul la intoarcere este bestial, 2 km de panta. Cand ajungem acasa, tocmai bine s-a facut ora pentru masa de seara. Il spal, il hranesc, ii fac baita si il pun la somnic. Cand am terminat cu cel mic ma ia in primire tati, cica ce am de n-am chef de vorba. Eu zic ca am chef dar n-am suflu. Asta in timp ce calc al 7-lea tricou. Ma mai asteapta 5 camasi, 2 pantaloni si o tona de haine de ale mele. Cand ating perna nu prea stiu, ma mir ca nu adorm imbracata pe vreun scaun. Si asta e o zi usoara, in care nu fac curatenie generala si nu ma duc la birou. Si cica femeile sunt sexul slab.

Mici atentii

Vreau si eu sa-mi aduca sotul flori. Fara ocazie, fara motiv, doar ca le vede si se gandeste la mine. Dar n-am nicio sansa. Pai cum sa-mi mai aduca el flori cand eu uitam constant sa le pun in apa. O data nu le-a pus nici el, sa vada cat o sa-mi ia. Mi-a luat cam 24 de ore. Nu pot sa va zic cum aratau saracii trandafiri.
La fel am patit si cu cafeaua. Ma trezea dimineata cu cafeaua la pat. Mirosea tare bine, dar era prea slaba. Si eu, lipsita total de inspiratie, ma apucam sa fac alta. N-am mai vazut cafea facuta de el de 5 ani. Asa-mi trebuie!
Nu stiu unde am gresit insa cu calcatul. Cand l-am cunosct, calca si camasile mele, acum nici macar nu stie unde e fierul. Din fericire nu a uitat inca sa spele vase. Ar fi fost tragic pentru mine.